Originea narghilelei se pierde pe taramurile Indiei de nord-vest la granita cu Pakistan, iar varsta depaseste o mie de ani. Istoria narghilelei se continua cu calatoria sa prin Imperiul Persan care includea la acea vreme: Pakistan, Afganistan, o mare parte din Asia Mica si regiuni din nordul Africii. In aceasta calatorie narghileaua a capatat savoarea data de o specie deosebita de tutun negru Iranian, cultivat pana in zilele noastre. Acest tutun este umezit si impachetat in capatul de ceramica deasupra caruia se aseza direct carbuni pentru ai da o aroma puternica. Narghilele create in Imperiul Persan sunt inca confectionate manual din lemn, in diverse forme.

Cand narghileaua a patruns in Imperiul Otoman acum 500 de ani, s-a bucurat de o mare popularitate in special in randul oamenilor bogati si intelectualilor. Din aceasta cauza narghileaua clasica a suferit schimbari atat in forma cat si in marime apropiinduse de forma cunoscuta azi. Alama si sticla au inlocuit lemnul iar mozaicul si pictura au devenit elemente estetice.

O crestere si mai mare in popularitate a fost cunoscuta o data cu aparitia cafenelelor ca locuri de intalnire in Imperiul Otoman acum 2-300 ani. Umezirea si impachetare tutunului au fost ridicate la rang de arta. Atingerea carbunilor de catre neinitiati era considerate o lipsa de politete. Din Imperiul Otoman, narghileaua s-a raspandit in lumea araba. Astefel naghileaua este apreciata si folosita in state ca: Egipt, Liban, Siria, Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite, Maroc, Kuwait, etc.

Astazi, localurile unde se fumeaza narghilea sunt locuri de intalnire pentru toate categoriile sociale, locuri in care se discuta evenimente mondene si politica. In Kuwait si Arabia Saudita aceste localuri sunt destinate numai barbatilor. In unele tari musulmane narghileaua este considerate un subiect tabu.

Tutunul folosit astazi la narghilea este o combinatie de tutun, molasa din miere si fructe uscate. Fumul este filtrat prin apa rece ca gheata pentru a da o consistenta fumului.

Trecutul marcat de fumatul opiului si hasisului au adus o imagine negativa narghilelei din zilele noastre. Incet dar sigur societatea accepta narghileaua ca pe o pipa pentru tutun si ca nu ca un mod de a fuma droguri.

Popularitatea narghilelei in Statele Unite si Europa este in continua crestere de la introducerea sa in anii 1960. chiar si in conservatoire Japonie, narghileaua se bucura de succes.

Tigarile sunt destinate oamenilor mereu pe fuga care doresc o savoare rapida si de multe ori toxica. Narghileaua cere timp si ofera rabdare, toleranta si companie placuta.

FUMATORII DE NARGHILELE AU O MULT MAI ECHILIBRATA VIZIUNE ASUPRA VIETII DECAT FUMATORII DE TIGARI.

Istoricul narghilelei

În lumea arabă, în rândul bărbaţilor, una din cele mai vechi tradiţii este narghileaua. Acesta înseamnă deconectare, relaxare, dar ocazional se combină şi cu diferite jocuri de societate. Aproape în toate cafenelele din orient se găseşte şi narghileaua. Utilizarea ei nu este un simplu fumat, este mai degrabă un ritual, este arta fumatului. Cu ocazia fumatului de narghilea tutunul special aromat cu fructe este introdus într-o pălnie aflată deasupra narghilelei. Deasupra tutunului se pune jar de cărbune. Fumul produs trece printr-un recipient cu apă. Aroma tutunului poate fi savurat timp de 1 – 1,5 ore. După ritual persoana se simte bine, este relaxată. Narghileua este una din cele mai bune variante de tutun pentru că fumul care trece prin apă este lipsit de mai multe substanţe dăunătoare care ar ajunge în plămăni. Tutunul de narghilea nu conţine catran şi are un conţinut de nicotină redus. Numai foarte rar narghileaua produce cancer la plămăni.

Primele narghilele au fost produse în India din coajă de nucă de cocos. De atunci s-a schimbat mult şi s-a răspândit în tot Orientul Mijlociu. Fără narghileaua nu se poate trăi în lumea arabă. Perioada de glorie al narghilelei a fost în Turcia în sec. XVII. Atunci s-au impus reguli stricte legate de fumatul de naghilea. Nu toate tipurile de tutun sunt acceptate, doar tutunul iranian, foarte tare şi de culoare închisă. În prima fază acesta este trecut prin apă de mai multe ori, să-şi piardă din putere, apoi este tratat cu zeamă de curmale. La urmă tutunurile sofisticate se aromează şi cu fructe. Cunoscătorii amplifică plăcerea şi cu bucăţele de fructe prospete puse în recipientul cu apă, astfel fumul este şi mai plăcut. Fumatul de narghilea (sheesha) are o etichetă proprie. De exemplu se consideră o insultă fapta cuiva de a-si aprinde ţigara cu jarul de pe narghileau altuia. Se consideră că se perturbă ritmul de ardere al narghilelei. Aceasta a devenit foarte populară în sec. XIX – XX în rândul doamnelor în Europa. A fost un accesoriu important al ceaiului de la ora 5 şi al altor întruniri ale intelectualităţii... În zilele noastre popularitatea şi simplitatea ţigării a scăzut interesul pentru narghilea, dar cine poate aprecia narghileaua numai renunţă niciodată la ea.